Trebuie să recunosc că atunci când ți-am citit prima oară CV-ul am rămas ușor intrigată. Ți-ai inceput studiile universitare în electronica la Politehnica din București, iar după 5 ani de inginerie, în 1991, ai început filozofia la Universitatea din București.

Da, cred ca traiectoria mea intelectuala trebuie explicata in oarece masura, si asta din cauza faptului ca publicul larg in general, si publicul romanesc in special, și-a format o idee despre filosofie sub influenta filozofiei continentale, si in special sub influenta filozofiei franceze. Filosofia predominantă a secolului nostru este așa numita filosofie analitică, care se bazează foarte mult pe analiza limbajului, pe logică, matematică, si pe stiinta fundamentala in general (fizica, biologie etc.). Ramuri proeminente ale filozofiei analitice sunt filozofia limbajului, etica analitica, filozofia fizicii și filozofia matematicii, filozofia minții, metafizica (analitica) etc. Lucrul pe care vreau sa-l subliniez este ca desi difera (oarecum) de investigatia stiintifica propriu-zisa prin modul de abordare si gradul de generalitate al adevarurilor descoperite, cele doua discipline (i.e. stiinta si filozofia) vizeaza in cele din urma acelasi domeniu: domeniul existentei obiective (...ca sa folosesc un limbaj mult vehiculat in filozofia marxista "de trista amintire"). Eu mi-am scris lucrarea de doctorat în domeniul filozofiei minții. Filozofia minții este una dintre cele mai fascinante domenii ale filozofiei contemporane. Diferenta de care vorbeam adineaori se poate ilustra aici prin faptul ca oamenii de știință care studiază creierul folosesc MRI-uri și electroencefalograme, pe cand filozofii încearcă să ajungă la același rezultat dar prin utilizarea altor metode de investigare, precum studierea limbajului si a comportamentului. De exemplu, una dintre paradigmele principale ale minții este paradigma computationala: Filozofii studiază creierul uman asimilându-l funcționării unui calculator. Îți vine să crezi sau nu, filozofii se ocupă de asa ceva. Prin studierea limbajului și a felului în care gândim putem ajunge să răspundem la marea întrebare: cum funcționează mintea umană? De aici a izvorât această paradigmă: După ce au studiat limbajul și tot felul de comportamente umane, filozofii au emis ipoteza că mintea umană funcționează într-un mod cât se poate de apropiat de maneira în care functioneaza un calculator. Nu trebuie sa se inteleaga, pe de alta parte, ca fiecare tabără este strict legată de metodele ei, si ca se excomunica reciproc. Nici pe departe. În principiu oamenii de știință și filozofii comunică între ei și, in masura in care se pricep, fiecare aplica metodele celeilalte, si iau in consideratie rezultatele celorlalti. Nu exista, asadar, o maniera de investigare strict filozofica: speculatia pura a facut loc speculatiei dublate de investigatia experimentala. In masura in care metodele de investigatie experimentala se perfectioneaza, filozofii recurg la rezultate stiintifice in masura tot mai covarsitoare. Ca student electronist începusem să îmi pun întrebări despre toate aceste mecanisme, și dupa ce am terminat facultatea în 1991 am ajuns la concluzia că trebuie să imi valorific bagajul stiintific in context filozofic. Situatia pentru mine in acel moment era deosebit de acuta: m-am trezit aproape peste noapte ca imi pun intrebari care nu aveau un raspuns clar in nici una din cartile si manualele de fizica pe care le studiasem. Nu numai atat, dar nici una din cartile si autorii cu pricina nu pareau teribil de deranjati de faptul ca aspecte esentiale nu erau clarificate. Ma intrebam cat se poate de explicit cum a fost posibil sa traiesc si sa functionez ca om de stiinta pana in acel moment fara sa simt nevoia sa imi pun acele intrebari. Unul dintre cele mai acute exemple a fost generat de nevoia de a organiza si gestiona teoriile stiintifice cu care eram bombardati ca studenti electronisti: “Care este structura generala a unei teorii științifice?” era (si inca este) una din cele mai deranjante nelinisti care ma urmarea in acele zile. Și asta este o întrebare pe care, din pacate, oamenii de stiinta nu se prea deranjeaza sa si-o puna. Adevărul este că ar fi mult mai câștigați dacă și-ar pune ei înșiși această întrebare și nu ar lasa-o exclusiv pe spatele filozofilor, pentru că și-ar organiza mai bine știința. Asa am fost impins catre ceea ce se numeste „Filozofia Stiintei.” Îmi exprim speranta, asadar, ca in virtutea celor de mai sus, traiectoria mea intelectuala nu va mai parea asa de frapanta precum se intampla la prima vedere. Acesta ar fi răspunsul pe scurt, deși, inca o data, știu că prima facie pare intrigantă trecerea de la electronica la filozofie.

Și așa ai decis să mergi la filozofie...

Și așa am decis să merg la filozofie. Unde am cunoscut oameni absolut fantastici. Ma consider extraordinar de norocos sa fi avut asemenea profesori.

Și ce au însemnat acești oameni pentru tine?

Enorm. Eu aveam un orizont stiintific apreciabil, dar orizontul pe care mi l-au deschis ei a fost fantastic. Filozofia științei în România în anii imediat de după căderea comunismului nu era extrem de dezvoltată; ei mi-au deschis orizontul către logică, către fundamentele matematicii, către filozofia logicii, către filozofia fizicii etc. Încă o dată, eu îmi punea tot felul de întrebări de natura asta, si din fericire am avut oameni de la care să găsesc dacă nu neapărat răspunsuri ferme, cel puțin îndrumarea de care aveam nevoie. Cel puțin nu am pierdut timpul cu alte chestii. Și asta m-a ajutat enorm. Acești oameni sunt idolii mei. Și mă refer aici la Ilie Pîrvu, Adrian Miroiu, Mihai Radu Solcan, Drăgan Stoianovici și alții. Ei au fost principalii piloni ai traiectului meu filozofic. I-am întâlnit la exact momentul in care aveam cea mai mare nevoie de ei, în acel moment din viața când îmi puneam multe întrebări și căutam răspunsuri. Și ei m-au ajutat foarte mult fie să găsesc răspunsuri, fie să caut răspunsuri la întrebările pe care le căutam. Pentru mine a fost o perioadă foarte frumoasă ca student la filozofie acolo. Și ei m-au ajutat și m-au încurajat să îmi continui studiile în străinătate, acolo unde puteai să faci lucrurile mai ușor, si unde aveai acces la informatie. Mi-au scris scrisorile de recomandare de care aveam nevoie și astfel mi-au deschis ușile către cunoaștere.

Se spune că nu noi facem istoria, ci istoria ne face pe noi. Dând timpul înapoi, cum privea Cristian cel din 1996 situația României de după căderea comunismului și viitorul lui în ea?

Eu eram foarte optimist. Și sunt în general un ins entuziasmat, pasionat, și plin de energie. Mai ales pe plan politic, eu speram să se curețe situația repede, să vedem un sistem politic care merge bine. În aceste condiții, țin minte, la începutul lui ianuarie 1990 când s-au deschis porțile sediulului partidului Liberal, eram acolo in primele randuri. Tin minte cum efectiv am dat buzna inauntru impinsi de la spate de o mare de entuziasti dupa ce Nae Bedros a descuiat usa sediului gol (cred ca Nae Bedros primise cheia, nu mai tin minte exact). Erau acolo in acelasi rand ca si mine Dinu Patriciu si Tăriceanu. Tocmai atunci primiseră cheile de la sediu. Nu știu ce D-zeu fusese acolo înainte (UTC? BTT? ... stiu cu siguranta ca sediul PNL primise si „acvariul” lui Neala de la BTT) dar știu că eram toți acolo, roșii la față, entuziaști, gata pregătitți ... nu știu pentru ce. Am prieteni care la zece zile după schimbarea regimului și-au luat bilete de avion și au zburat din țară. Eu nu eram interesat de o schimbare de peisaj de natura asta, vroiam sa stau sa construiesc o democratie in cel mai scurt timp. Da, și dacă stau bine să mă gândesc, nu zic că regret, desi trebuie sa recunosc ca eram cam naiv in privinta asta. Am stat să încerc să fac cât am putut. Profesional vorbind, in ultimă instanță speram să ajung profesor de filozofie pe undeva prin România. În București, că sunt din București, și nu cred că aveam de gând să merg în altă parte. Dar apoi, când am văzut că nu prea mergea treaba așa cum îmi imaginasem eu, că lucrurile nu se mișcau, entuziasmul meu a cam intrat la apă, deși eu nu sunt genul de om care se blazează ușor. Dar poate și interesele mele se schimbaseră între timp, sau viața mă schimbase. În timp ce eram student la filozofie eu și mergeam și la servici. Căci trebuia să și trăiesc. Mă rog, eram inginer la o întreprindere bucureșteană care acum am înțeles că nu mai există. Și a fost o perioadă destul de grea pentru mine. Mai fugeam la cursuri din când în când, să nu mă observe nimenii, chestii de genul acesta. Dar, în fine, mi-am terminat studiile la filozofie și am plecat... și asta a fost tot.

Cu ce vis ai plecat din Romania, in 1996? Ti l-ai implinit?

Visul meu a fost să fac un doctorat în filozofie și asta am și făcut. Am plecat în 1996 în Canada la doctorat, pe care l-am terminat in 2003.

De ce nu te-ai oprit la acel doctorat, ca să te faci profesor așa cum ai spus și mai devreme că îți doreai?

Sunt mai multi factori care trebuie luati in consieratie: unul ar fi ca nu sunt teribil de motivat de perspectiva de a preda filozofia in fata unei audiente abia iesite de pe bancile liceelor nord americane („undergrads,” cum li se spune aici). Asa cum spuneam mai sus, filozofia analitica foloseste in masura foarte mare metode si tehnici de extractie logico-matematica, si eu, in masura in care sunt solicitat sa explic idei filozofice, recurg foarte des la bagajul logico-matematic al studentilor. Imaginati-va, acum, tineri iesiti de pe bancile liceului, tineri care cu mare probabilitate au ales cursuri de filozofie in speranta ca vor reusi, doar-doar, sa evite orice tangente cu matematica si stiintele exacte, imaginati-va deci acesti tineri intampinati de cineva ca mine care ii copleseste cu exact acel limbaj si acele tehnici de care se credeau la adapost! Nu e o priveliste prea frumoasa, si nu e de natura sa ma faca prea popular. Iar daca vrei sa ai o oarece cariera universitara in America de Nord, trebuie sa-ti faci studentii fericiti. Alt(e) motiv(e): Trebuie să publici mult mai mult decat simti nevoia sa spui. Trebuie sa publici din nevoia de a publica, nu din nevoia de a spune ceva. Dacă o dată ce ai terminat doctoratul ai două-trei cărți publicate la edituri prestigioase, nu cred că e o problemă să îți găsești de lucru. Dar mi-am dat seama atunci că eu nu sunt genul de persoană care scrie foarte ușor. Scriu destul de greu. Unii spun că scriu bine. Dar scriu destul de greu, și din păcate se pare că nu calitatea scrierilor contează, cât cantitatea. Cei ce analizează CV-uri se uită la câte publicații ai: 5, 30, 150... Si, sa nu ne amagim, conteaza foarte mult si pe cine cunosti. Eu nu sunt omul care să publice un articol pe luna, nu cunosc filozofi de renume galactic, si nici nu sunt absolvent al unei universitati din Ivy League (inutil sa mentionez ca faptul ca sunt absolvent al unora dintre cele mai de elita universitati/facultati romanesti nu cantareste aici nici cat o ceapa degerata—sau, cel putin, nu cantarea pana mai acum vreo 10 ani; se poate ca lucrurile sa se mai fi schimbat intre timp). Acum, dacă stau sa mă gândesc, unul dintre cei mai mari filozofi/logicieni ai secolului trecut, Kurt Goedel, a publicat în viața lui in jur de 10 articole. Repet, scrise în toată viața, nu la ieșirea din doctorat. In condițiile din ziua de azi Kurt Goedel nu și-ar fi găsit de lucru în filozofie: ar fi fost pur si simplu ingropat in avalansa de concurenti cu 50-100 articole publicate. Poate suna absurd, dar am constat o deteriorare masiva a climatului academic, printr-o emfaza către cantitate și mai putin către calitate. Standardele academice nord americane s-au diluat considerabil, printre altele si prin adoptarea masurilor de affirmative action si alte asemenea „perle” de „gandire” liberala. In fine, nu vreau sa comentez prea mult pe aceasta tema.

Spuneai mai devreme că tu te vedeai un profesor de filozofie în București. De ce după finalizarea doctoratului nu ai mai considerat această opțiune?

Răspunsul este unul foarte prozaic. E răspunsul pe care o să ți-l dea orice român care a plecat în străinătate și nu s-a mai întors. Este vorba nivelul de trai. Sunt la o vârstă la care nu îmi mai permit sa ma lupt cu neajunsuri materiale in viata de zi cu zi. Și am o familie care nu cunoaste o alta realitate, și pur și simplu nu cred că aș (si ar) face față. Dacă sunt sinceri, asta o să spună toți cei plecați. E vorba, inca o data, despre nivelul de trai. E un răspuns prozaic, știu, si imi pare rau ca nu pot sa-ti dau un raspuns mai excitant. Mă uit la putinele rude care au mai rămas în țară și văd cum se chinuie. Eu am plecat din România când nici nu aveam telefon, nu aveam telefon acasă! In inima tarii, si nu in D-zeu stie ce fund de tara, imi era extraordinar de greu sa comunic prin telefon, o tehnologie veche de mai bine de un secol! Imi aduc aminte ca atunci cand vroiam sa dau un telefon trebuia sa merg pe jos o ora pana la Palatul Telefoanelor unde ma luptam cu monstruozitatile acelea de telefoane publice, cele mai multe defecte. Când am ajuns in America de Nord și m-am lovit de Internet, în 1996, va dati seam ce soc am avut! Sunt un om căruia îi place să comunice, sa stea la curent cu toate, să citească în stânga și în dreapta, și in Romania nu avea acces nici măcar la un amarat de un telefon. In epoca exploziei telecomunicatiilor! Da, imi vei spune, lucrurile s-au schimbat. Prea tarziu, si din cate stiu, prea putin.

Ce ai învățat de la profesorii din România și ce ți-au adus în plus studiile în străinătate?

Partea fundamentală a formării mele profesionale și intelectuale se datorează sistemului de învățământ românesc, și profesorilor mei de filozofie și electronică. De acolo am 80% din bagajul meu de cunoștințe. În străinătate mi-am perfectionat aptitudinele. Și din păcate, deși eu îmi închipui că românul de rând privește studiile în străinătate ca fiind lucruri fantastice, eu cred că ar trebui să ne moderăm opiniile mult prea pozitive la adresa universităților din occident. Eu am avut profesori fantastici în filozofie, puteau să le dea lecție oricând profesorilor din străinătate pe care i-am cunoscut ulterior. Așa că deși oamenii se uită cu jind la universitățile occidentale, profesorii mei de la filozofie si electronica erau fie tot atat de bine pregatiti, fie, de cele mai multe ori, mult mai buni. Un lucru la care universitatile de peste ocean sunt indiscutabil mult mai bune este aspectul „glitz and glamor”: De exemplu, aici decernarea diplomelor se face cu surle și trâmbițe. Îmi aduc aminte cum mi-au dat mie diploma de inginer electronist: Am fost adunati/convocati intr-un amfiteatru de catre secretara, am fost strigati unul cate unul, ne-au fost inmanate diplomele dupa ce fusesera decupate dintr-un catalog si cam atat. Nu-mi aduc aminte sa fi asistat vreun profesor (daramite decan) la „ceremonie.” Cu toate acestea, eu consider că diploma de inginer electronist e cea mai valoroasa pe care o am. Am muncit cel mai mult pentru ea, și a fost cea mai dură dintre toate. Efortul și volumul de cunoștințe care ne-a fost injectat a fost colosal

Dupa diploma de doctor în filosofie, ai urmat un masterat în informatica. Unii ar spune că e o nebunie să studiezi atâția ani. De ce nu te-ai oprit la doctoratul în filozofie?

În principiu un doctorat durează cativa ani aici. Oficial e patru ani, după care nu te mai finanțează nimeni. Dar media, spun eu, e cam de șapte ani. Și eu mi-am luat doctoratul în 2003. Plus că am făcut o pauză de un an pentru că am primit o bursă în Scoția (Chevening, corespondentul britanic al bursei Fulbright). Și apoi da, m-am reîntors într-adevăr pe băncile facultății. Am terminat filozofia, m-am pus să îmi caut de lucru, și mi-am spus că între timp n-ar strica, dacă aspiratiile de profesor de filozofie nu dau roade in timp scurt, să am o acoperire: in medie dureaza 5-10 ani buni de predare pe contract de timp scurt la diverse universitati, din diverse colturi ale continentului nord American, pana poti spera sa capeti in sfarsit o slujba fixa si permanenta. Și am început să fac un masterat în calculatoare. Cam asta e explicația. E cât se poate de banală. Nu mi-am putut permite sa-mi plimb familia la fiecare 9-12 luni vreme de un deceniu. Asa ceva merge sa faci cand esti tinerel si holtei.

Acum lucrezi ca cercetător la Mayo Clinic, una dintre cele mai prestigioase, dacă nu cea mai prestigioasă clinică medicală din lume. Cum imbini tu filosofia si calculatoare in domeniul medical?

Eu ce fac aici nu e neapărat în domeniul medical per se, dar într-adevăr vine în sprijinul eforturilor medicale. Ce fac eu aici e să inventariez și să acumulez, să zicem, știința medicală. Deși nu îm place să îi spun știință: Medicina nu este o știință ci o indeletnicire, un craft. Ce fac eu ține foarte mult de informatica. Pur și simplu inventariez și acumulez cunostinte medicale, si le traduc în mediul electronic astfel încât să creez medical knowledge bases. Este un domeniu foarte restrâns în domeniul informaticii, care are, intr-adevar, ceva origini in filozofie. Ontologia e un stil de reprezentare a cunostintelor (knowledge representation (KR)) care face parte din inteligența artificială (AI), iar inteligența artificială e o branșă a informaticii. Imaginează-ți informatica ca un cerc mare, în care pui un alt cerc care este inteligența artificială, iar în inteligența artificială trasezi un alt cerc și mai mic în care pui knowledge representation. Ontologia este un cerc și mai mic inauntrul cercului knowledge representation. Ceea ce fac eu, Semantic Web, ontologie, este o branșă extrem de specializată a informaticii.

Cât este de dezvoltată această ramură științifică în România?

Nu știu, dar nu cred că e foarte dezvoltată. Semantic Web e o disciplina/tehnologie nouă. Are cel mult 10 ani. Și în principiu este mai răspândită în mediul academic. Abia acum începe să intre și în industrie.

Dar cât de importantă este ontologia în domeniul avansului științific și ce aduce nou această știință?

N-am de unde sa ma pronunt asupra importantei acestui domeniu de activitate. E prea devreme. Multi considera ontologia ca fiind o reprezentare mai bună a cunoștințelor. Tot ce pot sa spun este ca se preteaza mult mai bine activitatii de standardizare a cunostintelor (medicale precum si a altor tipuri de cunostinte) decat alte stiluri de KR. Stilul dominant de KR din prezent se numește relational databases. Ontologia a venit ca răspuns la inadecvările relational databases.

Cât aduc realizările tale o contribuție în lumea ontologiei? Câți cercetători sunt în lume pe acest domeniu? Și de unde provin cei mai buni dintre ei?

(a) Nu cred ca sunt in postura de a-ti furniza un numar care sa cuantifice „contributiile mele in lumea ontologiei”; o astfel de intrebare ar fi fost, probabil, mai usor de raspuns in conditiile in care as fi fost un exponent al teoriei Semantic Web. Pot, in schimb, sa-ti spun ca eforturile mele se concentreaza pe aspectul aplicarii mecanismelor Semantic Web in lumea „vie” a informaticii aplicate, a vietii de zi cu zi intr-o institutie care face uz de aceasta tehnologie. Din acest punct de vedere, clinica Mayo se situeaza hotarat in topul institutiilor medicale. Teoria Semantic Web este foarte bine elaborata, dar practica este destul de saraca. (b) Domeniul Semantic Web este destul de tanar, si nu este extraordinar de aglomerat la ora actuala. Din nou, in epoca in care cercetatorii sunt foarte mobili, este foarte greu sa spui de unde provin ei. Ipoteza potrivit careia majoritatea celor mai buni provin de la universitati americane mi se pare foarte plauzibila in acest moment, desi faptul ca Asia pompeaza ingineri si informaticieni de o maniera realmente inspaimantatoare ma face sa cred ca in curand vom asista la o deplasare a centrului de greutate al cercetarii Semantic Web (precum si a altor domenii de cercetare care folosesc instrumente matematice, si mai ales matematica discreta) catre zona asiatica.

Viata ta in afara granitelor si realizarile tale profesionale aduc vreo contrubutie Romaniei?

În primul rând trebuie să clarificăm ce însemnă contribuția. Poate însemna, de exemplu, să donezi 5 miliarde de dolari guvernului sau cercetării românești să spunem. Or așa ceva mă îndoiesc că voi putea face vreodată, pentru că nu am acești bani. Deci contribuții materiale mai puțin. (De la mine mai putin, de la Domnul mai mult!) Contribuții morale sau intelectuale—nu pot decat sa sper. Dar vezi tu, asta nu este o chestie cuantificabilă, nu este o chestie pe care eu pot să o fac explicit. Să mă bat cu pumnii în piept și să spun că sunt român și uite ce bine suntem reprezentați. Nu. Cel mult pot să mă prezint drept român în cercul cercetatorilor: in masura in care eu sunt bine privit, ei pot extrapola la totalitatea cercetatorilor romani. Acestea sunt singurele moduri în care mă gândesc că cineva ar putea contribui cu ceva. Fie material, să facă o donație de x miliarde de dolari, fie moral și/sau intelectual. În general mulți desconsideră această contribuție morală sau intelectuală de care vorbești tu. Totuși nu e ceva vizibil. Contribuția intelectuală se realizează în măsura în care cercetătorii români din afara granițelor au un profil de cercetare uriaș, în care lumea îi cunoaște peste tot. Și cei care consideră că așa ceva nu se vede, se poate să aibă dreptate, pentru că, din câte știu eu, românii nu au un profil de cercetare uriaș. Dar să sperăm că vor există cercetători români care vor realiza mai mult decât am realizat eu, sau decat au realizat alții. Pe de altă parte, cercetarea nu ajunge atât de ușor la urechile omului de rând. Comparativ cu valul de cercetători chinezi, sa zicem, românii sunt o picătură într-un ocean. Deci sunt efectiv îngropați în valul de asiatici care a năpădit lumea vestică. Ca atare, există o explicație: unul, pentru că sunt foarte puțini, și doi pentru că nu au realizări de maximă audiență la nivelul omului de rând. Dar asta nu înseamnă că sunt mai puțin competenți. Ba din contră, mi se pare că cercetătorii români sunt foarte bine văzuți în lumea cercetătorilor.

Crezi că ar trebui mai mult promovată mai mult cercetarea?

Bineinteles ca cercetarea trebuie promovata. Oriunde si oricand. Asta este un truism absolut trivial. În primul rând trebuie investit mult în cercetare. Doar așa se poate promova mai bine cercetarea. În SUA se bagă foarte multi bani în cercetare. Și mă gândesc că românii cu aceeași bani s-ar descurca foarte bine in cercetare, si inclin (si vreau) sa cred ca randamentul cercetarii romanesti este mai mare decat cel al cercetarii americane: Relativ la banii investiti, România dă un mare randament. Deci, din nou, totul se reduce in cele din urma la aspectul financiar.

Cât de importantă este cercetare pentru prestigiul unei țări?

Cu siguranta ca este foarte importantă. Dacă inventezi lucruri noi faci bani, și dacă faci bani lumea se uită la tine („prestigiul creste”). Dacă nu faci bani, lumea nu se uită la tine. E cât se poate de banal. Lanțul ăsta cauzal nu poate fi ocolit.

Cum ar putea o țară ca România concura în cercetare cu state ca SUA sau China. Ce ar avea nevoie? O populație și un teritoriu mai mare? Bani? Ce aduce puterea în cercetare?

Bani. Si un sistem educational bun. Nu cred ca spun lucruri noi aici. Trebuie să ai un sistem de educație extrem de bun. Trebuie să spun că sistemul de educație universitar prin care am trecut eu era pe atunci destul de bun. E adevărat că avea și multe goluri. Și la baza acestor goluri au stat, bineînțeles, tot banii. Deci educație, și în al doilea rând, deși îmi pare rău să mă repet, investiții. Că degeaba ești mare profesor și nu știu ce dacă n-ai laboratoare și n-ai cu ce să îți faci experimentele.

William Butler Yeats spune: "Educația nu este stingerea unei flaceri, ci aprinderea unei foc." În acest context, cât de important crezi că este pentru un tânăr român o experiență de studii în străinătate?

În măsura în care aventura din străinătate îl ajută pe student să adune informații și să participe la dialogul cercetătorilor și a oamenilor de știință, evident că e foarte important. Dar dacă studentul, tânărul, sau, mă rog, cercetătorul, are acces la informație—și în ziua de azi Internetul e peste tot și e principalul canal de comunicare—nu e o chestie extraordinară. Fie că accesezi Internetul în comuna Roșu sau în Londra tot una e. Bariera asta a dispărut. La începutul si mijlocul anilor 90 era extrem de acută, cel puțin pentru mine. Dar în condițiile actuale, în care Internetul e peste tot, acest lucru nu mai e o barieră. Așadar, din punct de vedere informațional nu se mai justifică azi. Dar din alt punct de vedere, al nivelului infrastructurii și a nivelului de trai, aici, sigur, România mai are mult de recuperat. Așa că pot spune că îi înțeleg pe cei ce se duc să facă cercetare în altă parte. Pentru că deși Internetul e același peste tot, mijloacele materiale sunt (mult) mai bune în altă parte.

Soup kitchen challenge

Here's a challenge for all my leninist, maoist, trotskyst, stalinist, and all leftist friends of all flavors and persuasions, and for all the "tolerant," the "generous," and the "compassionate" out there--in a word, a challenge for all "progressive" thinkers: Say you were a hungry bum waiting diligently in line at a soup kitchen, and some other hungry bum cuts in front of you and sneaks in. And not only that the staff don't boot him out, but they let him stay and feed him, and part of the staff (the "progressive" ones) even cheer him on, and attempt to shield him from the wrath of the redneck staff. Now say that once you reach your turn at the soup kitchen door you get turned down simply because there's no more soup/food left. Would you not feel like dipping the lucky bum, as well as the "progressive" staff, in the finest napalm this side of Da Nang? Heck, would you not feel the same even if you were allowed in?